Ruba'iyat (Catrene)

          Prezenta lucrare conţine ediţia îngrijită a unui manuscris rămas de la Ionel Fernic şi ilustrând mai puţin cunoscuta sa operă de traducător. Manuscrisul, redactat „în noaptea de 25/XI 929”, cel mai probabil, la Ploieşti, reprezintă un cadou pe care Fernic îl face prietenului său, Petrică Stegărescu. Într-un carnet cartonat (18cm x 12cm), cu filă groasă şi rotunjită la colţuri, cu un scris caligrafic, îngrijit, compozitorul traduce 70 de catrene aparţinând poetului persan Omar Khayyam.  Lucrarea reprezintă un demers de pionierat în domeniul orientalisticii româneşti.

           Prezenta ediţie reproduce fidel textul redactat de Fernic în 1926, operându-se totuşi actualizările ortografice, lexicale şi de punctuaţie impuse de forma actuală a limbii române.

***

          Catrenele lui Omar Khayyam, cunoscute simplu, ca Ruba'iyat – forma de plural a termenului „ruba'i” – „catren”, sunt redactate într-un stil literar uşor modernizat, în care rimează doar prima, a doua şi a patra linie, lăsând astfel poetului mai multă libertate de construcţie, în cea de-a treia linie. Majoritatea sunt scrise în persană, existând însă şi câteva redactate în arabă. Sarcina discernerii între catrenele originale şi cele apocrife a fost în general considerată drept una imposibilă, exegeţii optând pentru o analiză focalizată mai degrabă asupra liniei poetico-filosofice iniţiate de Khayyam decât asupra personajului istoric Omar Khayyam.

           Înfruntând o tendinţă religioasă frecventă, cea de a căuta împlinirea, sensul vieţii, într-un „altceva” de dincolo de lume şi de uman, Omar Khayyam este unul dintre primii gânditori care îşi propune să elaboreze o spiritualitate întemeiată în natural, în imanent, în uman. Pe deplin conştient de fragilitatea şi limitaţiile condiţiei umane, el nu cedează tentaţiei de a căuta un „dincolo de uman” şi nici nu cade pradă pesimismului nihilist, ci, într-un act de încredere cvasi-religioasă în natural şi în uman, Khayyam proclamă dimensiunea spirituală, ultimă, a imediatului, a firescului, a banalului. Are curajul să confere vieţii, trăirii umane obişnuite, considerată în banalitatea şi simplitatea sa, relevanţă spirituală, religioasă; sensul vieţii ar fi de găsit în viaţa însăşi, în trăirea ei în mod firesc şi nu în evadarea către un eventual „altundeva” transcendent. Demersul său anticipează, cu un mileniu înainte, spiritualitatea naturalistă din secolul XX, care caută împlinirea existenţială în experimentarea firească a prezentului şi a proximităţii.

           Catrenele (Ruba'iyat) expun o viziune agnostică asupra lumii, atât în plan teologic-metafizic cât şi în plan filosofic-moral. Copleşit de scepticism, Khayyam propune, în compensaţie, o trăire plenară a prezentului, a imanentului. Refuză să mai aţintească înţelegerea, se dezice de religie şi de filosofie, în favoarea trăirii depline a datului natural. Hedonismul său este cvasi-religios, imersiunea în clipa şi oportunitatea prezentă dobândind nuanţe mistice şi aproximând împlinirea soteriologică.<

           Într-un anumit sens, agnosticismul filosofic al lui Khayyam se încadrează într-un curent sceptic care, în sec. XI, începea să cuprindă lumea islamică, puternic influenţată până la acea dată de raţionalismul şi filosofia greacă. Reflecţia filosofică şi deschiderea ştiinţifică din această perioadă au condus la importante progrese în domeniul cunoaşterii însă totodată au relevat şi numeroasele incertitudini şi limitaţii inerente înţelegerii umane. În cele din urmă, civilizaţia islamică a ales să urmeze predispoziţia omenească către certitudine şi, drept urmare, s-a dezis de adeseori inconcluziva investigaţie filosofică în favoarea garanţiilor dogmei religioase.

           În acest context ideologic, Khayyam are o opţiune cât se poate de atipică, el având îndrăzneala să pună în discuţie însăşi nevoia şi posibilitatea certitudinii şi să propună ca alternativă trăirea liberă de înţelegere sau interpretare a imediatului, a naturalului. Conştient de failibilitatea şi de caracterul inconcluziv al reflecţiei filosofice, el nu dă curs orbeşte pornirii umane către certitudine, alunecând în dogmatism religios, ci se dezice atât de filosofie cât şi de religie, în favoarea trăirii libere, fireşti.

           Într-o epocă în care islamul începea să se dezică de raţionalitatea umanistă şi începea să vireze către rigoarea şi dogmatismul religios, Khayyam are totuşi curajul să găsească valorile şi scopurile ultime ale existenţei în om şi în natural. Drept urmare, întemeiază o spiritualitate agnostică, care are îndrăzneala de a substitui două categorii religioase consacrate, cunoaşterea şi credinţa, cu cea mai banală, mai firească şi mai puţin sofisticată experienţă umană: trăirea spontană a datului natural, aceasta fiind instituită drept cea mai autentică şi mai îndestulătoare experienţă a omului, similară împlinirii soteriologice. Împlinirea vieţii e de găsit în viaţa însăşi, în trăirea firească şi nu în depăşirea ei; pentru Omar Khayyam, viaţa umană îi este conferită omului ca menire ce trebuie consumată, împlinită, şi nu ca un neajuns ce trebuie depăşit.