Upanisad, vol. I

 

Coperta Repere in istoria Jamdarmeriei Galatene de Catalin Mircea Badin

           Volumul reprezintă prima parte a unui proiect de re-editare a lucrării Upanisad, apărută la editura Herald, Bucureşti, în 2001 (prima ediţie, conţinând 10 texte), respectiv 2006 (a doua ediţie, conţinând 12 texte). Diferenţele dintre primele două ediţii ale lucrării au fost minore, chiar dacă ediţia din 2006 adăuga două texte suplimentare.

           Aşa se face că primele două ediţii ale lucrării au fost elaborate înainte de anul 2001, când autorul traducerilor, notelor explicative şi studiilor introductive abia împlinise 23 de ani. Lipsa maturităţii a fost cât se poate de vizibilă, atât în calitatea traducerii dar mai ales în ceea ce priveşte notele explicative şi studiile introductive, uneori de-a dreptul naive.

           Prezentul proiect urmăreşte tocmai o îndreptare a multiplelor neajunsuri ale precedentelor ediţii.

           Volumul II al lucrării, parţial realizat, va conţine celelalte opt texte şi un studiu introductiv de ansamblu, care va sintetiza principalele concepţii din textele traduse. Introducerile individuale vor fi minimale, cuprinzând doar remarci referitoare la aspectele textuale.

 

Aitareya-Upanisad
Microcosmos şi macrocosmos
(în interpretare idealistă)

          Aitareya-Upanisad este unul dintre cele mai vechi texte din corpusul upanisadic, aparţinând primei perioade din istoria acestor scrieri, perioadă în care stilul redactării era proza. Ţine de tradiţia exegetică a Rg-Vedei, mai precis de şcoala de interpretare (śākhā) numită „Aitareyin”. Textul reprezintă secţiunile II.4.1-7 din Aitareya-Āranyaka.

           În brahmanism, relaţia dintre om şi Univers nu este considerată atât drept una de tip parte-întreg, cât, mai degrabă, drept una de ipostaziere limitată. Universul şi omul sunt similare în ceea ce priveşte natura şi structura lor. Tocmai în acest sens, una dintre cele mai importante teme cosmologic-cosmogonice ale brahmanismului, expusă şi în Aitareya-Upanisad, este cea care explicitează Universul ca rezultând din dispersarea, dezintegrarea, separaţia internă a unui om primordial (purusa).

           Scenariul destul de criptic prin care se explică apariţia fiinţei umane terestre aduce în prim-plan rolul jucat de „foame” (aśanāyā) şi de „sete” (pipāsā), cel mai probabil simboluri ale nevoii/tendinţei către existenţa ca individ şi către perpetuarea acestei condiţii. În alţi termeni, se poate spune că fiinţa umană ia naştere ca efect al exercitării unei energii de delimitare, de restrângere, de individualizare la nivelul universal al manifestării. În entitatea astfel apărută se reflectă întregul Univers, într-o versiune uman-limitată.

           Ontologia monist-panteistă a brahmanismului este adeseori expusă într-o formulare idealistă, în care realitatea ultimă este înfăţişată drept o conştiinţă absolută iar emanaţiile acesteia, manifestarea Universului, sunt considerate drept ideaţiile acestei conştiinţe. Textul oferă o sugestivă exemplificare a acestei perspective asupra statutului primordial al conştiinţei; paragraful III.1.2 arată cum întreaga experienţă individuală este reductibilă la conştiinţă pentru ca paragraful imediat următor, III.1.3, să extrapoleze perspectiva şi să arate cum toate elementele Universului, de la cele mai banale elemente anorganice şi până la zei, reprezintă proiecţii ale conştiinţei cosmice.

 

Kausitaki-Brahmana-Upanisad
Pan-vitalismul idealist
(Universul ca organism conştient)

          Kausitaki-Brahmana-Upanisad este unul dintre cele mai vechi texte Upanisad, aparţinând primei perioade din istoria acestor scrieri, celei a textelor scrise în proză. Aparţine şcolii Kausitakin a Rg-Vedei.

           Textul începe printr-un scenariu frecvent întâlnit în upanisade, care are menirea de a evidenţia o criză filosofică şi anume raportarea negativă faţă de religiozitatea şi practica cultică vedică. Totodată, scenariul narativ propune un nou tip de spiritualitate, practicat mai degrabă sub conducerea laicilor decât a clerului oficial, şi care constă din eliberarea prin cunoaştere. 

           Atitudinea autorilor upanisadelor faţă de religiozitatea vedică tradiţională este mai degrabă una progresist-reformatoare decât una de contestare. Noua perspectivă metafizică propusă de ei este prezentată ca venind în continuarea perspectivei cosmologice a religie vedice. Multe din arhaicele elemente de sorginte vedică sunt reinterpretate drept prefigurări ale unor aspecte ale metafizicii moniste din upanisade.

          Kausitaki-Brahmana-Upanisad oferă câteva instanţieri relevante ale acestui demers progresist.

           În  explicitarea ordinii cosmice, religia vedică făcea apel atât la o multitudine de zeităţi personificate cât şi la principii cu un grad mai ridicat de abstractizare, cum ar fi „ordinea/cursul” (rta) sau „anotimpul” (rtu). Brahmanismul upanisadelor „verticalizează” abordarea; unitatea universală nu mai constă în armonizarea „pe orizontală” a proceselor cosmice, ci din faptul că toate elementele Universului erau reductibile la o unică realitate ultimă, erau întemeiate într-un singur substrat, într-o unică substanţă, absolutul Brahman.

           În Kausitaki-Brahmana-Upanisad sunt de găsit, laolaltă, ambele tipuri de abordare ale unităţii cosmice, atât cea „pe orizontală”, specifică religiei vedice, cât şi cea „pe verticală”, specifică panteismului monist brahman.

           Capitolele II-IV ale textului expun o teorie vitalist-organică cu privire la Univers, înfăţişat drept o entitate animată de un principiu – suflul vital (prāna); la toate nivelurile sale, începând cu cel cosmic şi până la cel uman, Universul reprezintă viaţă, suflu vital instanţiat sub diferite forme. Modelul organismului uman, animat de suflu, este extrapolat la nivelul întregii realităţi.

           Monismul ontologic este expus în text în două formulări: cea organic-procesuală, care reduce totul la suflul vital (prāna), cât şi într-o versiune idealistă, cu o tentă mai degrabă static-substanţialistă, care interpretează realitatea drept conştiinţă (prajñā) şi proiecţie a acesteia. Echivalând conştiinţa (prajñā) cu suflul vital (prāna) şi considerând că ambele întruchipează, deopotrivă, principiul ultim al realităţii, textul propune un model vitalist-idealist de explicitare a Universului. Totul reprezintă viaţă cosmică, vitalism cosmic ce are drept subiect o conştiinţă absolută, un suflu vital conştient.

           Dată fiind vechimea deosebită a scrierii, există numeroase pasaje ce conţin indicaţii privitoare la executarea a diverse sacrificii sau ritualuri vedice. Se remarcă accentul pus asupra cultului Lunii (II.3, II.8, II.9, II.10), însă, în text, sunt de găsit deopotrivă practice cultice solare (II.7) cât şi rituri ce ţin de asigurarea continuităţii familiale, prin urmaşi (II.11, II.15). În general, am explicitat doar minimal aceste pasaje întrucât nu interpretarea ritualurilor şi a mitologiei vedice reprezintă scopul principal al scrierii.

 

Śvetāśvatara-Upanisad
Perspectiva absolutistă asupra realităţii

          Śvetāśvatara-Upanisad ţine de Krsna Yajur-Veda, însă curentul de interpretare al Yajur-Vedei (śākhā) căruia îi aparţine Śvetāśvatara-Upanisad nu este cunoscut, această situaţie dând naştere la numeroase supoziţii privind orientările acestuia, mai ales datorită numeroaselor elemente heterodoxe (în special, influenţe ale gândirii Sāmkhya, dar şi teismul accentuat al scrierii).

           Textul aparţine celei de-a doua perioade a redactării upanisadelor, perioada metrică, în general considerându-se că este una dintre cele mai recente scrieri elaborate pe parcursul acestei etape.

           Śvetāśvatara-Upanisad instanţiază destul de bine o abordare frecvent întâlnită în religii şi anume refuzul de a accepta imanenţa, cu limitaţiile sale, şi focalizarea, atât cognitivă cât şi existenţial-soteriologică, către un registru „absolut”, ce ar transcende fenomenalul. În consens cu alte curente religioase, textul refuză să caute vreo valoare la nivelul fenomenalului, ba chiar refuză să îl ia prea mult în considerare; raportul dintre numărul pasajelor care discută despre nivelul „absolut” al realităţii şi cel al pasajelor care discută despre devenire, despre manifestare, este net în favoarea abordării metafizice.

           Poziţia metafizică a brahmanismului este destul de diferită de naturalismul procesualist contemporan prin aceea că principiul Brahman nu doar că ordonează Universul, dar, mai mult decât atât, reprezintă substratul care îl manifestă, îl „emite” (srj), fiindu-i anterior din punct de vedere ontologic.Totodată, reprezintă elementul în care se absorb toate atunci când un ciclu de manifestare ia sfârşit, punctul final, „marea desăvârşire” a întregii manifestări. Manifestarea ciclică a Universului îşi găseşte de fiecare dată atât originea (garbha) cât şi sfârşitul (anta) în Brahman. Apariţia Universului este în general prezentată drept un act de emanaţie (srj – IV.9, IV.14, V.13; sam-srj – III.2), care îşi găseşte o bună analogie în procesul prin care un păianjen se acoperă pe sine cu pânze născute din propria sa fiinţă.

           Câteva porţiuni mai reduse ca întindere din text discută despre elementele fenomenale ce ocultează conştiinţa de sine a abolutului. Termenul „māyā” –„iluzie”, ce va fi consacrat de brahmanismul ulterior ca demurire generică pentru întreaga manifestare, apare doar de trei ori în text (în I.10, IV.9, IV.10), spre deosebire de „Brahman”, care apare de câteva zeci de ori. Foarte lapidar, strofele I.4-I.6 prezintă Universul drept aspectul dinamic, procesual, al realităţii ultime, idee redată în chip metaforic prin metaforele „roţii lui Brahman” (brahmacakra) şi a „apei curgătoare” (ambu).

           Una dintre formele sub care se exprimă ontologia monist-substanţialistă a brahmanismului este idealismul absolut. În câteva rânduri, Śvetāśvatara-Upanisad îl caracterizează pe Brahman, în mod explicit, drept „conştiinţa” (cetana – VI.12; citta – VI.5), „cunoscătorul/cel care conştientizează” (cetr - VI.11), „cel care cunoaşte” (jña – VI.2, VI.16, VI.17), „cunoscătorul tuturor” (visvavid – VI.2, VI.16). Alteori sunt folosiţi termeni care doar sugerează un sens noetic-cognitiv („lumina” – jyotis – III.12; „cel strălucitor” – bhānta – VI.14; prakāsayant – V.4).

           Brahmanismul este paradigmatic pentru tipul de gândire religioasă care este în căutarea a „altceva” decât imanentul, concretul. Tocmai de aceea se insistă asupra caracterului transcendent (para – III.7, V.1, VI.6) al lui Brahman, care este „diferit şi dincolo de lume, de timp şi de apariţii” (vrksakālākrtibhih paro'nyo – VI.6), „dincolo de cele trei timpuri” (parastrikāla – VI.5).

           Śvetāśvatara-Upanisad reprezintă un foarte relevant exemplu de toleranţă/pluralitate doctrinară oferit de antichitatea brahmană. În text coexistă două modele de prezentare a realităţii ultime, de regulă considerate incompatibile: perspectiva metafizică, monist-absolutistă, şi perspectiva teist-personalistă având o bogată coloratură mitologică. Textul expune, în întrepătrundere, cele două modele de explicitare a unităţii şi a ordinii universale; prevalent este modelul metafizic al brahmanismului clasic, în care unitatea universală era asigurată de fundamentarea întregii manifestări într-un unic principiu substanţial (Brahman), însă, alături de acesta, poate fi întâlnit şi arhaicul model vedic, în care responsabile de ordinea cosmică erau un număr de zeităţi, multe dintre ele de tip personal. Elementele teiste coexistă cu înfăţişarea realităţii ultime drept un principiu impersonal, transcendent.

           Unul dintre cele mai dezbătute aspecte ale scrierii este relaţia sa cu şcoala dualistă Sāmkhya. Este destul de evident că autorul textului era destul de familiarizat cu gândirea Sāmkhya şi că, în analiza sa filosofică, el face adeseori apel la concepte şi la scheme categoriale ce îşi au originea în şcoala Sāmkhya. Strofele I.4-I.5 şi, posibil, IV.5 şi VI.3 descriu Universul pe baza structurării categoriale operate de Sāmkhya.

           Textul conţine numeroase citate sau parafrazări, destul de fidele, din literatura vedică; drept urmare şi limba sa este pe alocuri idiomul vedic, cu multe construcţii gramaticale atipice pentru sanskrita clasică.  

 

Vajrasucika-Upanisad
Respingerea naturalului şi „verticalizarea”
experienţei religioase

          Vajrasucika-Upanisad, un text târziu, ţinând de tradiţia Sama-Vedei, instanţiază într-un mod foarte sugestiv un tip de gândire religioasă foarte frecvent întâlnit în întreaga lume, pe parcursul ultimelor trei milenii; este vorba de propovăduirea „saltului” religios/mistic drept cea mai înaltă realizare ce îi stă înainte unui om.

           Textul respinge, rând pe rând, relevanţa soteriologică şi religioasă a oricărei realizări şi condiţii umane, susţinând că doar cunoaşterea intuitivă a realităţii ultime (Brahman), realizarea acesteia ca propriul sine (atman), poate conduce la accederea la o condiţie spirituală superioară. Contextul în care este ridicată această problemă este discuţia cu privire la un subiect clasic al civilizaţiei indiene şi anume sistemul castelor şi statutul de „brahman”, de apartenent la casta sacerdotală, ce deţinea preeminenţă religioasă.

           Metoda utilizată în Vajrasucika-Upanisad pentru susţinerea acestei opinii este aceea a reducerii la absurd. Autorul textului respinge relevanţa religioasă a oricărui element din planul manifestării (paragrafele 3-8).

 

 

CUPRINS DATE TEHNICE AUTOR